Astăzi: 26. 10. 2014

Revista Maria

  • Editorial
  • Redacţia Maria
  • Contact

Linkuri de interes

  • www.ermeticmet.com

newsletter

Introdu mai jos e-mail-ul tău!


AGADIR- PUNTEA TURISTICĂ ÎNTRE DOUĂ CONTINENTE

9 februarie 2011 @ 17:04

Pentru orice european Africa în general reprezintă o curiozitate, acel altceva către care un turist împătimit sau doar un mare iubitor de filme şi documentare, ce s-a hrănit spiritual cu imagini puse pe peliculă, tânjeşte să ajungă măcar o dată în viaţă. Dunele de la graniţa cu Algeria sau verdele munţilor din nord, oceanul albastru-verzui ce însoţeşte coasta de 2.000 de kilometri a Saharei Occidentale, crestele veşnic înzăpezite ale Munţilor Atlas sau cultura şi tradiţiile păstrate cu sfinţenie vreme de milenii toate sunt adevărate ispite.

La mică distanţă de sudul Europei, despărţite fiind doar prin strâmtoarea Gibraltar, Marocul este poarta de intrare în Africa şi poate tocmai de aceea la primul contact cu teritoriul acestei ţări te impresionează diversitatea. Pentru că, deşi la început venind dinspre Europa, ai senzaţia că ai poposit pe un cu totul alt continent, obiceiurile, credinţele, arhitectura şi uneori chiar relieful ducându-te cu gândul la Orientul Apropiat, ulterior, după o excursie în Africa Sahariană, vei avea senzaţia că pătrunzi în paradisul european.

Despre Maroc nu se poate spune că este o ţară arabă, în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că populaţia este în majoritate de religie islamică. Civilizaţiile care au încercat să colonizeze Marocul – arabi, francezi şi spanioli în mai multe rânduri- nu au trecut fără a lăsa urme. Şi astăzi în unele zone restrânse ale ţării există urmaşi ai populaţiei berbere, considerată de specialişti ca fiind populaţia băştinaşă.

Istoria acestei regiuni este complexă, formată din perioade agitate, iar majoritatea oraşelor mari ale Marocului- Casablanca, Rabat, Marrakech, Fes – poartă amprenta anilor de protectorat francez. Numeroase oraşe de pe coastă găzduiesc, în interiorul zidurilor construite în urmă cu şase secole de către coloniştii spanioli şi portughezi, cartiere cu arhitectura albă, maură.

Ca în 1001 de nopţi

Dacă pentru a descoperi cel mai mare port marocan şi totodată capitala economică a acestei ţări trebuie să vizitezi Casablanca, pentru a te bucura de farmecul poveştilor din 1001 de nopţi şi al comorilor Palatului Regal trebuie să treci prin Rabat sau dacă vrei să te plimbi printre palmieri şi să asculţi minunate incantaţii religioase trebuie să te opreşti neapărat în Marrakech şi Fes, pentru a avea câte puţin din toate acestea, dar şi nesfărşite întinderi de apă şi plaje de neuitat, nu poţi să nu poposeşti câteva zile în Agadir, staţiunea litorală a Marocului, una dintre cele mai vizitate de pe Coasta Atlanticului.

Capitală a provinciei Agadir şi a regiunii economice Souss-Massa-Draa, oraşul este cel mai mare din sud-vestul Marocului, renumit pentru cei 10 km de plajă scăldată cu dărnicie de apele Atlanticului şi de cele 300 de zile cu soare pe an care, însă, nu te toropesc datorită munţilor Atlas ce apără cu străşnicie staţiunea de căldura toridă a deşertului.

Într-un mod cu totul neobişnuit şi curios totodată se regăsesc aici o multitudine de elemente menite să te facă să vrei să cercetezi, pe de o parte, sau să te îndepărtezi mulţumit că ai văzut destul, pe de altă parte. De ce spun asta? Pentru că tot ce am trăit în Agadir timp de două săptămâni a fost în acelaşi timp ameţitor şi frumos şi neobişnuit dar şi dătător de dorinţa imensă de a mă întoarce acasă, cu sentimentul că acea lume e atât de altfel încât pentru noi, europenii, este doar un loc de vizitat, de descoperit dar nu şi de rămas sau de revenit prea curând.

În ritmuri şi izuri exotice

Ceea ce mi-a marcat întrega şedere în Agadir au fost mirosul şi zgomotul specific. Da, oraşul are mirosul lui de condimente amestecate cu nisip şi apă sărată, cu piele de oaie din care sunt confecţionate miile de feluri de papuci sau de obiecte de marochinerie din prăvalii, cu izul de sudoare al localnicilor, aburii de ceai sau fumul de peşte prăjit. Oriunde ai merge te  loveşti de exact acelaşi lucru, fie că te afli într-un hotel de 5 stele sau într-o mare sală sportivă polivalentă sau pe bulevardele luminoase, sau pe imensa faleză numai bună pentru amatorii de jogging, sau prin culoarele înguste ale bazarelor pline de tot ce îi poate da omului prin cap. Impresia a fost mereu aceeaşi, doar intensitatea a fost a diferită.

Cât despre zgomot, a fost mereu acelaşi zumzet obositor al motoarelor şi claxoanelor de pe şosele combinat cu strigătele vânzătorilor din magazine, ritmuri berbere răzbătând din tobele existente în fiecare restaurant de pe malul oceanului şi, nu în ultimul rând, rugăciunile. Le-am auzit zi de zi, de câte cinci ori pe zi, indiferent de locul în care   m-aş fi aflat, era imposibil să nu îţi răsune în urechi chemarea ce venea din moscheea aflată în piaţa mare a oraşului şi să nu rămâi surprins dar şi impresionat în acelaşi timp, de rigoarea, respectul şi supunerea de care de care dau dovadă oamenii acestor locuri. Pentru că nu avea importanţă ce făcea marocanul în momentul acela, cultura şi religia lui îl îndemnau să lase orice altă îndeletnicire, să-şi întindă covoraşul şi, cu ochii spre  Mecca, să se roage, chiar şi în plină stradă. Putea fi orice: vânzător, ospătar, funcţionar, chiar şi poliţist într-o intersecţie. Chemarea venită din moschee era mai presus.

Istoria rămâne; credinţa, asemenea

Spre deosebire de alte oraşe din Maroc, istoria din Agadir nu prea poate fi citită pe clădirile sale pentru că, din nefericire, orice amintire a culturii arabe, ebraice, franceze sau engleze s-a şters în 1960, când în doar 15 secunde, un cutremur nemilos a pus totul la pământ, a lăsat fără adăpost 50.000 de oameni şi a ucis alţi 15.000. După catastrofă regele Mohammed al II-lea a declarat ”dacă destinul a făcut să fie distrus Agadir, reconstruirea lui depinde de credinţa şi voinţa noastră”, iar reconstrucţia a început un an mai târziu, la doar 2 km de epicentrul cutremurului.

Puţinele vestigii rămase mărturie se regăsesc în cinci muzee, printre care cel mai faimos este Bert Flint Museum botezat după numele unui foarte cunoscut istoric şi profesor danez care a trăit mai bine de 40 de ani în Maroc şi a colecţionat antichităţi şi relicve marocane incluzând costume, diferite piese de artă lucrate manual, bijuterii berbere.  De asemenea, merită vizitate şi Muzeul de Arta Berberă care prezintă o colecţie de obiecte aparţinând de-a lungul timpului populaţiei băştinaşe şi Muzeul Municipal cu o bogată colecţie de obiecte din sudul Marocului, lucrate manual, aici putând regăsi unele dintre cele mai frumoase modele de carpete şi covoare.

Dar cel mai aproape de istorie este renumita cetate construită de portughezi în secolul al 16-lea şi având menirea de apăra oraşul de orice atac străin. Încă din prima seară, de pe terasa restaurantului unde luam cina am putut zări luminile care înconjoară zidurile fortăreţei ce tronează impunătoare deasupra tuturor. Litere uriaşe şi strălucitoare erau înscrise pe dealul ce se vedea în depărtare.Cum pentru mine era imposibil să descifrez ciudatele hieroglife, dar în acelaşi timp muream de curiozitate să aflu ce înseamnă, am întrebat un ospătar ce este cu toate acele lumini. Cu mândrie omul mi-a spus în câteva cuvinte ce reprezintă pentru Agadir acele ziduri dar şi că pe acel deal stă inscripţionat ceea ce are poporul său mai de preţ adică: „ Alah, Patria şi Regele”.

În zilele care au urmat, printre toate plimbările mele prin oraş am avut grijă să aloc timpul necesar pentru a vedea cu ochii mei, dealul, ruinele, imensitatea oceanului ce se dezvăluia la picioarele celei ce fusese cândva cea mai importantă construcţie din oraş şi care acum se mai putea recunoaşte în pietre, ziduri şi o singura arcadă, toate  aflate la 236 de metri deasupra nivelului mării.

Având drept ghid un amabil şofer de “Petit Taxi”, care pentru câţiva bănuţi a preferat să îşi abandoneze pentru o oră maşina, am străbătut pietrele şi zidurile, am ascultat poveştile omului, spuse într-o simpatică franceză amestecată cu engleză şi am încercat să-mi imaginez pentru câteva secunde cum arăta acel loc cu mai bine de 40 de ani în urmă. Plimbarea ar fi trebuit să se încheie cu urcuşul pe spinarea unei cămile şi un tur al locului dar, deşi îndemnată de localnicii aflaţi acolo într-un număr mare să fac acest lucru, privirea obosită a bietului animal şi mirosul pătrunzător m-au făcut să îmi văd de treabă, chiar dacă săracul ghid încerca să mă convingă că asta îşi doresc toţi turiştii care ajung acolo.

Uşoare influenţe europene

Oraşul mi-a oferit în toate acele zile multe alte motive să mă minunez. Ştiam că respectarea obiceiurilor locului este foarte importantă şi că o vorbă celebră spune că dacă ajungi la Roma trebuie să te comporţi ca romanii, aşa că m-am înarmat de acasă cu haine largi, lejere, în majoritate de culoare albă şi fabricate din in, toate bineînţeles fiind ţinute cât se poate de decente şi de puţin provocatoare. Cu toate acestea orice ieşire din hotel  s-a dovedit a fi o adevărată aventură aşa că am avut grijă să nu ies neînsoţită, iar când acest lucru nu era posibil am preferat să înot în piscina hotelului.

Mersul prin magazine mi-a dezvăluit modul de a face comerţ al oamenilor din Maroc. Amabili în aparenţă atunci când te invită ingenios să le păşeşti pragul şi când constaţi cu uimire că vorbesc mai multe limbi şi că pot ghici cu uşurinţă din ce parte a globului te tragi, dar tranfsormaţi în adevărate fiare dacă îndrăzneşti să pleci din magazin fără să cumperi nimic, după mai multe zile de colindat prin oraş stilul lor te agasează şi îţi vine să fugi. E o manieră proprie acestor locuri dar pe care atunci nu am putut-o înţelege şi care m-a obosit, pentru că oricât ai fi de priceput în arta negocierii, să faci chestia asta ori de câte ori ieşi în oraş şi în chiar fiecare dugheană, pentru orice obiect cât de mic, este deja prea mult.

Cum arată şi cum se comportă oamenii locului? Da acesta chiar a fost un alt lucru foarte interesant de studiat. Poporul marocan îşi iubeşte tânărul rege pe Mohammed al VI-lea, de la care are şi mari aşteptări. Tatăl acestuia, Hassan al II-lea, a fost un conducător dur, care a încălcat drepturile omului în repetate rânduri. Actualul rege, însă, este cunoscut pentru domnia în stil democrat fapt care i-a adus şi conflicte cu conservatorii şi fundamentaliştii. El a dat mai multe drepturi femeilor printre care şi  pe acela de a divorţa. Sub domnia sa a crescut numărul femeilor care au început să studieze, iar islamismul practicat în această ţară este mult mai relaxat decât în alte ţări ale Africii sau Asiei. În consecinţă toate aceste noutăţi au generat un adevărat amestec de Africa şi Europa, de creştinism şi islamism care poate părea ciudat la prima vedere.

Pe stradă se pot vedea bărbaţi şi femei îmbrăcaţi atât în tradiţionalele jalaba – un fel de robe lungi cu glugă- cât şi în ţinute cât se poate de occidentale. Unele femei poartă jalaba şi văl care le ascunde aproape în întregime chipul,  altele preferă vălul care să le acopere doar părul, altele nu îl poartă de loc dar păstrează jalaba, în timp ce o altă categorie poartă haine europene dar păstrează vălul! Deşi viaţa lor s-a schimbat mult în ultimii ani, pătrunderea masivă a masei de turişti europeni determinând o mai mare independenţă a femeilor care pot fi văzute adesea lucrând în hoteluri, bănci, magazine de lux, tradiţia încă este şi rămâne foarte puternică. Bărbaţii marocani îşi gospodăresc cu mândrie propriul negoţ pentru a ţine acasă familia de a cărei bunăstare trebuie să se ocupe în continuare femeia. Ea este aleasă încă în multe familii, chiar şi în aceste vremuri de schimbare, tot de părinţi, peţită, cumpărată iar unica preocupare trebuie să-i fie casa şi educaţia copiilor, fericirea soţului, această linişte şi seninătate neputând-o obţine decât dacă este ferită de „stresul cotidian al muncii”.

Îmbrăcaţi în apă

Foarte interesant a fost pe plajă. Admirând zile întregi fie din balconul hotelului fie chiar acolo lângă apă, mişcarea de dute-vino a Oceanului Atlantic, oscilaţia periodică a nivelului acestuia de la la ceas de dimineaţă şi până târziu la apus, nu am putut să nu remarc felul inedit al familiilor marocane de a se bucura de soare şi de valurile calde ale Atlanticului. Zeci de familii îşi întindeau zilnic cearceafurile acolo pe nisip, dar cei care făceau plajă erau doar copiii şi bărbaţii, pentru că femeile lor erau invariabil îmbrăcate şi nu intrau niciodată în apă altfel decât cu corpul integral acoperit. Curios nu? Într-o mare de turişti de toate naţiile, care se plimbau cu dezinvoltură cu picioarele prin apă purtând cu mândrie colorate costume de baie şi având pielea arămie de la razele binefăcătoare ale soarelui, toate aceste femei înfăşurate în haine….Oare unde începe decenţa şi unde se termină rigorile religiei? De ce toţi acei bărbaţi şi copii puteau privi corpurile altor femei dar nu îl putea privi pe al propriei soţii şi mame? Am încercat să înţeleg dar nu am reuşit, m-am mulţumit să fac zilnic kilometri pe ţărm, prin apa limpede şi caldă, printre peşti, făcând de zeci de ori drumul de la de la dealul cu celebrele inscripţii pâna la dunele de nisip şi înapoi, profitând de fiecare strop de apă sărată, de fiecare rază de soare, de fiecare fir de nisip.

Gustoasele mâncăruri tradiţionale…

Serile în Agadir au fost la fel de interesante. Să mergi după apus printre zecile de mese frumos aranjate la toate terasele de la restauranele de pe faleză a fost de asemenea inedit. Unele scaune erau ocupate de bărbaţi, aceiaşi pe care ziua îi vedeam stând pe taburete de lemn în faţa propriilor pravălii, întorşi cu toţii cu faţa spre ocean şi savurând într-un fel nu mai de ei ştiut, ca într-un ritual, ceaiuri din ierburi puternic aromate şi servite în nişte pahărele de sticlă, a căror formă si dimensiune îmi aminteau, fără să vreau, de borcănelele din trecut pe care bunica le folosea pentru a pune ventuze. De peste tot răzbătea un amestec de ritmuri arabe, cu folk cântat de băştinaşi şi cu acorduri moderne, veselie, clinchet de tacâmuri, miros de legume şi de carne de oaie, fierte în toate felurile, condimente, tadjina şi cuş-cuş tradiţional. La alte mese, familii întregi gustau din bucate sau pur şi simplu ascultau muzica, bărbaţii dansând în grupuri, pe scene improvizate, iar femeile şi copiii susţinând din palme ritmul.

Ca turist pentru doar câteva zile nu poţi rezista tentaţiei de a lua câte puţin din tot ceea ce ţi se oferă la vedere, adică multitudinea de opţiuni de a te simţi bine într-o altă lume, hoteluri de lux cu piscine şi spaţii ambientale pentru toate gusturile, magazine moderne dar şi tradiţionale, mâncare şi dulciuri, haine multicolore, apă, soare şi nisip din belșug, sucuri naturale de fructe servite la malul oceanului la preţuri de nimic, plăcerea de a face jogging la ora răsăritului de soare.

Dincolo de aparenţe

Dar cum eu am petrecut mai bine de două săptămâni acolo nu am putut să nu mă uit în ochii oamenilor de pe stradă, a celor care te caută disperaţi să te însoţească până în Fes sau Marrakech şi la straiele lor mai mult decât modeste. Nu am putut să nu mă întreb: oare ce este dincolo de toată această strălucire, de toată această bunăvoinţă dar şi agresivitate în acelaşi timp? Am avut curiozitatea de a merge într-o zi într-o altă zonă a oraşului şi ceea ce mi s-a dezvăluit în faţa ochilor a fost cu totul diferit de tumultul acelei faţade turistice. Am văzut atunci cum trăiesc zi de zi marocanii, la limita supravieţuirii, în case de pământ construite în stilul  Kasbah, mâncând cu mâna din boluri cu cine ştie ce mâncăruri al căror miros nu ţi-ai dori să-l simţi. Am văzut cum se fac cumpărăturile în bazar, mai bine zis într-o hală imensă cu zeci de alei, cu marfă de toate felurile  atârnată pe tarabe murdare, de la legume şi condimente până la haine şi piele şi aur, cu un amestec de noroi şi apă pe jos peste tot pe unde călcai, care poate ar fi avut nevoie de multe lopeţi pentru a ajunge la originea acelor podele. Şi feţele acelea întunecate cu ochi pătrunzâtori…. nu o să uit niciodată cât de teamă mi-a fost când taximetristul ajuns în faţa acelei hale uriaşe ne-a îndemnat să coborâm spunându-ne că acela era locul pe care îl căutam. Acolo era adevărul, celalalt oraş, o parte pe care noi vizitatorii nu ar fi trebuit să o cunoaştem.

Din tot acest contrast atunci am înţeles. Şi bunăvoinţa dar şi agresivitatea vânzătorului din prăvalie şi abandonul maşinii pentru a ne fi ghid la cetate al taximetristului simpatic şi tristeţea din privirile femeilor înotând ascunse sub văluri şi felul în care îşi fac rugăciunile, chiar şi „curiosul obicei” de a organiza zilele de naştere ale copiilor prin petreceri organizate în unicul fast food de tip Mc Donald’s din oraş. Totul se rezumă la unica problemă a supravieţuirii cu orice chip, dar şi la speranţa că undeva, într-un viitor, lumea asta a lor, care a fost atât de dată peste cap cu toate acele modernităţi şi atâta strălucire se va schimba şi pentru ei, pentru cei mulţi care nu se văd, care sunt oamenii deşertului rătăciţi într-o cruntă şi dureroasă…civilizaţie.

Cristina Timar

Lasă un comentariu