Astăzi: 26. 10. 2014

Revista Maria

  • Editorial
  • Redacţia Maria
  • Contact

Linkuri de interes

  • www.ermeticmet.com

newsletter

Introdu mai jos e-mail-ul tău!


PENTRU SUFLETUL TĂU!

17 martie 2011 @ 19:41

Pentru Tatiana C.S. din București :

Dragă Tatiana,

M-a bucurat foarte mult scrisoarea ta. Cuvintele tale mi-au amintit de datoria pe care eu însămi o am față de semenii mei și față de Dumnezeu… Îmi pare rău că treci prin atâtea necazuri și că ele te copleșesc. Uite că necazurile tale sunt o lecție bună pentru mine, în sensul că reușesc prin iconomia lui Dumnezeu, să mă aducă pe o cale mai bună. Desigur, te întrebi cum este posibil așa ceva…

Am ales să îți răspund în primul rând ție pentru că problemele tale sunt de fapt problemele noastre, ale tuturor. Înțeleg că nu reușești să îți explici de ce ai atât de multe necazuri, mai ales că ți-ai îndreptat mereu viața, că ești vlăstar al Bisericii Ortodoxe, că te spovedești și împărtășești, că citești acatiste și din Psaltire, că faci milostenie, că te străduiești, după putințele tale, să fii un om bun și se pare că și reușești… sunt cuvintele tale.

Toate necazurile noastre sunt, după învățătura Domnului și a Sfinților, cuptorul în care ne lămurește Dumnezeu precum aurul și argintul. Este imposibil să suferim – așa cum spui tu în acest caz – doar pentru că facem bine altora. Avem partea noastră de vină. Asta nu o spun eu ci o spun Sfinții, pentru că eu, fără înțelepciunea și știința lor nu aș îndrăzni să spun aceste lucruri. Nu m-aș pricepe să dau eu, un om păcătos sfaturi. Dar vezi, cel care cade în groapă, spun înțelepții, are datoria să semnaleze prezența gropii și altora, ca să nu se facă părtaș căderii lor, ascunzând pericolul.

Citind scrisoarea ta, chiar ajunsesem la un moment dat să mă întreb dacă nu cumva suferi atât de mult pe nedrept, dacă nu cumva cineva se răzbună – ca de obicei – pe un om care face doar binele. Dar, sfârșitul scrisorii tale mi-a spulberat această temere pentru cuvintele tale: ”…Doamna Lelia, acestei femei nu i-am făcut niciodată nici cel mai mic rău, cred eu, ba dimpotrivă, am ajutat-o atunci când a avut nevoie chiar de mai multe ori. Nu înțeleg de ce mi-a devenit acum dușman și mă vorbește la tot satul de rău. Eu mă împrietenisem oarecum cu ea – că nu eram prea bune prietene – și am mai scăpat câte ceva despre mine dar ea le-a umflat rău de tot și am ajuns să se spună despre mine multe lucruri care nu sunt deloc adevărate. Eu am zis una și ea a împrăștiat alta. Iar acum am multe rude de acolo care nu mai vorbesc cu mine, sora mea nici atât – că i-a povestit că nu eram de acord cu o decizie mai veche a ei – iar mama mea spune că am făcut-o de rușine. De ce toate aceste lucruri, că eu nu le-am făcut rău niciunuia? Eu nu mai puteam continua prietenia cu această femeie, chiar dacă ne-am ajutat reciproc, pentru că am văzut în timp, că are acest obicei de a judeca și a bârfi pe mai multă lume și de aceea am îndepărtat-o, ba chiar am certat-o că face așa ceva. I-am spus că nu e bine și nu e creștinește, dar i-am zis frumos și acum o am de dușman pe viață. Oare nu se gândește că are și ea copii, ca și mine și e posibil ca fetele ei să pățească ce am pățit eu și mama mea și într-o zi să nu mai vorbească cu ele din cauza ei? Ea nu prea merge la Biserică și asta cred că ne-a și separat. Pe mine mă deranjau multe lucruri la ea dar am zis să trec peste. Acum, ea este cea bună și eu am devenit din cauza gurii ei slobode și nerușinate și mincinoase, de râsul tuturor. Cum să fac doamna Lelia să împac toate aceste lucruri și lumea să înțeleagă că ea a greșit și că alții spun rușinile acestea și nu eu. Că nu le-am spus eu și nu le-am făcut eu. Lucrurile au stat cu totul altfel. M-am îmbolnăvit de supărare și nu știu ce să mă mai fac. Mă rog și parcă e degeaba. Nu îi doresc răul dar nici nepedepsită nu aș vrea să rămână. Mă gândesc să vorbesc cu ea de față cu lumea la care m-a bârfit, să îi dau pe față minciunile și răutatea ei și astfel să scap odată pentru totdeauna că nu mai pot! Prea multe mi-a făcut!…”

Tatiana dragă, hai să pornim cu începutul, ca să vezi că e posibil să existe o explicație a faptului că Dumnezeu nu îți ascultă – ascultă dar nu împlinește – rugăciunea. Această explicație  o presupun datorită învățăturii lui Dumnezeu și a Sfinților Părinți, nu pentru că aș fi eu în stare să deosebesc binele de rău.

Sfinții spun că toate virtuțile noastre, oricâte la număr și oricât ar fi de mari și de plăcute lui Dumnezeu devin fară valoare dacă osândim, dacă judecăm. Sfântul Ioan Gură de Aur spune așa: ” Chiar de nu am avea nicio altă fărădelege, în bezna iadului am putea fi trimiși fie și numai pentru aceasta, că noi, nebăgând de seamă bârnele mari din ochii noștri, pronunțăm grea sentință asupra păcatelor străine, uitând că Hristos a poruncit cu asprime: Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați vi se va măsura (Mt.7,2). Cum e cu putință atunci, dacă este așa de limpede arătată, și în Cuvântul lui Dumnezeu, și la Sfinții Părinți, greutatea osândirii, ca învinuire în fața lui Dumnezeu, să se afle creștini care să nu o socotească păcat? Unul minte și săvârșește păcat. Altul osândește și săvârșește, de asemenea, păcat. Pentru că Acela care a zis: Să nu minți! A spus, de asemenea: Să nu osândești! Atunci să-mi spui tu, cel ce iubești osândirea, cu ce ești mai bun decât cel ce minte? Și tu calci poruncile lui Hristos, ca și el: el calcă o poruncă, iar tu alta. Prin urmare amândoi sunteți vinovați, deoarece călcați poruncile lui Hristos! Diferența între voi e numai aceea că tu cu mai multă greutate poți să te mântuiești decât el. El poate, după ce a mințit, să se căiască de fapta sa, să-i pară rău în inima lui că a călcat legea lui Dumnezeu și să-l roage pe Dumnezeu să-l ierte, dar tu nici nu bagi de seamă că săvârșești păcat prin osândire, pentru că te înșeli că ești râvnitor pentru bine și dușman al păcatului. Și, pe când celălalt s-a pocăit, tu continui să judeci și să te îndreptățești către prietenii tăi: ” E un mincinos! El a mințit oarecând! Chiar eu am auzit!” astfel, după căderea sa, el s-a îndreptat, iar tu chiar nu-ți dai seama că ai căzut și continui să cazi în acest viciu, osândind pe cel iertat deja de Dumnezeu. Și cât de cumplit e să osândești pe acela pe care chiar Dumnezeu l-a iertat și l-a îndreptat! Sfântul Ioan cel Milostiv sfătuia astfel pe creștinii păstoriți de el: ”Frații mei și copiii mei, nu vă grăbiți să osândiți! Pentru că, de multe ori vedem păcatul celui ce greșește, dar pocăința lui cea de taină nu o cunoaștem.”

Iartă-mă, dragă Tatiana, dar eram datoare cu un răspuns. Răspunsul e al Sfinților aici și al lui Hristos, nu al meu, care am căzut în păcatul osândirii de atâtea ori încât a trebuit să mă treacă Dumnezeu prin focul necazurilor multe, ca să mă lecuiesc.

Hristos a spus să nu osândim ca să nu fim osândiți. Nimeni dintre noi nu scapă de asta, crede sau nu. Spune tot un Sfânt, că cine încalcă această poruncă a lui Hristos și o cunoaște, își scrie singur sentința și se lipsește singur de orice îngdăduință de la Dumnezeu. Aceasta – vorbirea de rău, osândirea, judecarea altora – este, se pare de regulă, scânteia care aprinde focul de nestăvilit al necazurilor. Nici măcar cu rugăciune și post și Psaltire nu se rezolvă dacă nu îndreptăm situația. Iacov (2,13) spune așa: ” Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Și mila biruiește în fața judecății”

Sfântul Atanasie Sinaitul, iarăși, spune: ”Cine osândește înaintea Judecății de Apoi, acesta este Antihrist,  pentru că își însușește dreptul lui Hristos”

Iar Sfântul și marele Apostol al neamurilor, Pavel spune: ”Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea” (Rom.14,4)  și în alt loc mai spune Pavel că așa cum muștele se așează pe rănile străine, așa și cei ce osândesc apasă pe păcatele străine și apoi împrăștie boala la toată lumea.

Sfântul Ioan Scărarul, draga mea, spune și el: ”Am întâlnit oameni care, în taină, fără ca prin aceasta să atingă pe cineva, făptuiesc cele mai grele păcate, dar care, ca să-și remarce cinstea lor – înaintea altora – cu silnicie năpăstuiesc pe aproapele, ale cărui căderi în păcat sunt mici, dar cunoscute tuturor”

Sfântul Ioan Teologul: ”Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni”

Mai spun Sfinții, nenumărați la număr draga mea, că cine osândește pe alții este fără urmă de îndoială trufaș și fiind trufaș, evident că este orb cu judecata și cu sufletul. De aceea se spune că nu trebuie să-i treacă cumva prin cap orbului să își bată joc de ceilalți orbi. De asemena, Sfinții spun că judecarea, sau osândirea, e o boală a sufletului; o așa patimă este osândirea, că distruge. Este o patimă chiar dacă cel care face asta încearcă să își ascundă răutatea naturii sale sub masca virtuții, osândind și abătând atenția celorlalți de la greșelile sale spre greșelile altora.

Mai mult, spun marii înțelepți ai lumii, Sfinții, că atunci când ne facem o preocupare din osândirea altora, cel rău îndoit câștigă: în primul rând făcându-te pe tine să faci păcatul cel mai mare judecând în locul lui Dumnezeu și furând astfel cinstea Lui și în al doilea rând, îți distrage atenția de la propriile greșeli, fiind prea ocupat cu ale altora. Cel care are această patimă are obiceiul de a găsi foarte ușor explicații pentru greșelile proprii – pe care le minimalizează – și de a umfla greșelile altora, fără a înțelege că osândirea este un păcat mult mai mare decât multe alte păcate care par strigătoare la Cer. Sfântul Apostol Pavel – și nu numai el – ne explică limpede că osândirea este încălcarea uneia din cele mai importante porunci. Hristos a spus să îl iubim pe Dumnezeu mai mult ca pe oricine și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Nu putem iubi pe Dumnezeu dacă nu iubim aproapele. Și dacă nu iubim pe Dumnezeu și pe aproapele, cele două porunci fiind în strânsă și directă legătură după învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, atunci am încălcat cea mai importantă poruncă. Călcând această poruncă, ni se spune că toate celelalte păcate, cum ar fi minciuna, furtul, curvia, preacurvia, etc. devin păcate mult mai mici în comparație cu judecarea semenului și astfel, în timp ce celălalt e miluit de Dumnezeu pentru neputința sa, tu pierzi toate virtuțile, toate darurile Cerești și pierzi mântuirea, oricâte alte lucruri bune ai face.

Sfântul Efrem Sirul spune, de asemenea ” Fă Doamne să văd păcatele mele și să nu judec pe fratele meu” și, să fim sinceri, câte păcate putea avea Sfântul Efrem?

Tot Sfinții ne învață, dragă Tatiana, ca nu cumva să ne gândim la faptul că atunci când cineva greșește, trebuie să existe și cineva care să semnaleze lumii aceasta,pentru că ei  există. Dumnezeu, ca să nu existe haos în lume și să fie o bună orânduială în societate, a lăsat critica și osândirea judecătorilor statului – că de accea ne rugăm pentru ei să fie cu judecată dreaptă la Liturghie –  și de asemenea, pe seama Apostolilor, mai marilor Bisericii. Marii Sfinți ai lumii s-au ferit ca de foc să judece pe cineva, cu atât mai puțin ar trebui să o facă mirenii. Fiecare trebuie, ni se spune, să vadă de ce i-a dat Dumnezeu ca mirean și nu să judece, că asta nu i s-a dat. Iar Preoții, spun Sfinții trebuie să fie drepți, să îndrepte nu să judece și aceasta să o facă pe ascuns, nu în văzul și auzul lumii. Numai erezia să fie pentru toată lumea motiv de a judeca și, chiar și atunci trebuie să se țină cont dacă nu cumva acela a fost înșelat din neștiință. Osândirea vine doar dacă erezia este cu bună știință și din răutate. Doar dacă erezia e în văzul lumii, judecata să fie tot în văzul lumii. Dacă, spun Sfinții, vreun preot oarecare își jignește cu patimă și cu răutate păstoriții, ori îi urăște, va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru aceasta. Preoții trebuie să mustre cu grijă și cu dragoste, nu altfel, ca să nu cadă ei înșiși în păcatul osândirii.

Tatiana dragă, nu am avut cum să îți răspund altfel. Dacă ceea ce am scris, citând pe Sfinți te ajută să înțelegi că a judeca la rândul tău pe cel care ți-a făcut rău și te-a judecat poate fi un motiv pentru care nimic nu se împlinește în viața ta, mă bucur. Dacă nu, cuvintele Domnului și ale Sfinților sunt întotdeauna cu folos, atât pentru tine cât mai ales pentru mine. Mulțumesc lui Hristos Domnul nostru că mi-a dat ocazia să îmi reamintesc greșeala mea cea mai mare, prin tine. Sufletul tău bun să fie preț în fața Domnului, Dumnezeu să te binecuvânteze și să ai spor în toate cele de folos, pace, sănătate și mântuire. Aștept vești bune și voi încheia, tot citând pe Sfântul Ioan Gură de Aur, ca să ne fie amintire nouă tuturor și să ne fie învățătură – mai ales mie, păcătoasa: ” Chiar dacă cel ce osândește își pune masca iubirii de oameni, el în realitate este plin de adâncă răutate, astfel că-l aruncă pe aproapele său într-o rușine fără temei… și-și însușește treapta de învățător, fără să fie el însuși vrednic de a fi chiar ucenic”

Fie ca Domnul să ne păzească să ne ferească de această patimă de acum înainte, patimă care bucură pe cei răi și pierde mântuirea! Amin.

Lelia Bratu

Marinela P. Din Madrid :

”Stimată doamnă Lelia Bratu,

Mă numesc Marinela Daciana și sunt în Spania de vreo șase ani. Duminica trecută, pentru prima oară după aproape 7 ani am fost la Biserică aici, în Madrid și simt că sufletul mi-e împietrit, că nu mă mai pot ruga, deși cred în Dumnezeu. Eu am avut o problemă acum vreo șapte ani în țară, una destul de gravă, că m-am despărțit și după aceea am pierdut și casa, motiv pentru care lucrez în Spania. Despre ce este vorba: după ce a plecat soțul, m-am gândit să mă duc și eu la o biserică să mă rog. Până atunci nu mai fusesem decât foarte rar, în drum de la serviciu, sau pe la cununie sau înmormântări. Tot timpul spuneam că nu cred că avem neapărat nevoie de un om – adică de Părintele – ca să ajungem la Dumnezeu. Eu spuneam mereu că te poți ruga singur și Dumnezeu ascultă rugăciunea ta, și că doar cei slabi din fire au nevoie de un îndrumător așa, ca preotul. Dar la necaz am simțit că nu mă descurc singură și am vorbit cu Părintele de la Biserica noastră, crezând că dacă are mai multă experiență ca mine, o să îmi dea un sfat, încotro s-o apuc, că eram atunci pe punctul de a pierde casa dar încă nu o pierdusem. Așteptam un sfat dar m-am supărat foarte tare că Părintele mi-a zis doar să mă rog și să încep prin a ierta pe toată lumea, lucru de care nu eram capabilă, pentru că mi se lua casa; nu puteam, că era o nedreptate. Așteptam ca părintele să îmi spună mai mult dar nu mi-a spus și, ca să mă supăr de tot, eram în postul mare, într-o joi, adevărat, dar în post totuși și el a mâncat pe drum, de față cu mine o plăcintă cu brânză. Îmi amintesc ca și acum. De atunci nu m-am mai dus la biserică de supărare și de dezamăgire. Cu un preot, nici atât nu am mai vrut să vorbesc. Dar duminica trecută am fost, pentru că e greu cu munca aici în Spania și m-am săturat. Am casă la mama, am unde sta, nu e totuși o problemă. Soț nu am nici acum și nici nu mai vreau. În țară am fost educatoare și dacă mă întorc nu știu ce voi lucra, dacă mai pot face aceeași meserie, dar sper, pentru că iubesc copiii. Eu am doar un copil, un băiat care nu mă ascultă deloc. Dar vreau ca dacă mă duc la biserică să și simt totuși ceva. De atunci, de 7 ani, sufletul meu este împietrit și simt că nu este bine. Toți îmi spun că se ”răcoresc” în biserică, numai eu mă înfierbânt de nervi acolo. Nu e bine dar asta e. Dacă mă puteți ajuta cu ceva, cu un sfat, sau să mă îndrumați undeva, vă rog din suflet să o faceți că sunt foarte dezorientată. Vreau să mă întorc în țară dar copilul meu nu vrea că s-a obișnuit aici și nu știu nici eu dacă mă mai adaptez acolo. Vă mulțumesc și vă urez succes și numai bine!”

Răspuns:

Dragă Marinela,

A te întoarce în țară sau nu, este o decizie pe care trebuie să o iei singură, fără alt ajutor – cu excepția rugăciunii. Spui că nu te poți ruga și că ai inima împietrită. Amintește-ți, te rog, pentru început, că părintele din România ți-a recomandat să te rogi și să începi să ierți pe toată lumea. În acest caz, după părerea mea, ar trebui să te întorci în timp și să faci cum a spus acel părinte, pentru că a avut mare dreptate. Nefiind pregătită în acel moment, nu ai crezut că aceasta era soluția. Prin preot, cu unele excepții, vorbește însuși Dumnezeu. Spun că există excepții pentru că răspunsul, ca să vină de la Dumnezeu prin gura părintelui, trebuie să aibă ca motivație credința omului. Greșit cred mulți că un părinte dă sfaturi bune sau face slujbe datorită harului pe care îl are sau nu. Hristos face această lucrare sfântă și nu omul. Dacă ar trebui ca Dumnezeu să vorbească doar prin cei curați, ar însemna să fie încă printre noi Hristos în carne și oase și Maica lui cea Sfântă, pentru că alții nu s-ar mai găsi.

Iertarea este condiția esențială ca să ”te răcorești” în biserică. Eu aș spune că e condiția esențială ca să ți se încălzească inima, ca piatra ta să devină maleabilă, bună de modelat pentru Dumnezeu, așa cum un olar scoate opere de artă din lutul rece și impersonal. Presupun că dacă ai fi luat în considerare sfatul părintelui acela, acum ai fi fost rug aprins de dragoste de Dumnezeu. Dar pentru toate există un început iar Dumnezeu, dacă a îngăduit căderea aceasta, nu putea fi decât spre folosul tău și ca lecție. Vezi, vreau să spun că Dumnezeu este cel mai bun ”psiholog”-  și cu siguranță știa că nu te vei întoarce chiar atunci. Acum te lovești de aceeași problemă ca acum șapte ani. Trebuie să ierți ca să fii iertată de toate neplăcerile din viața ta. Dacă nu suntem dispuși să iertăm, așa cum ne-a învățat Hristos, nu putem fi calzi, deschiși spre rugăciune… sufletul nu are combustibilul acela care se numește dragoste, ca să se aprindă. Iertarea înseamnă dragoste și lipsa ei înseamnă minte fără suflet, rațiune și atât. Rugăciunea inimii unește mintea cu inima! În biserică, dacă ne lipsește dragostea adevărată, toate le pricepem dar nimic nu simțim, asemenea diavolului care pricepe multe dar e ca un ghețar. De aceea simțim că ne este frig chiar și în mijlocul verii când e diavolul în preajmă.

Iartă deci și toate celelalte ți se vor adăuga ție de la Dumnezeu. Iubește pe toată lumea, după puterile tale sufletești iartă trecutul și mergi mai departe și se vor încinge motoarele inimii. Băiatul, dacă nu ascultă… nu știu câți ani are dar depinde ce trebuie să asculte și dacă este cazul. Dacă este minor și nu ascultă… e posibil cumva, ca din cauză că nu a avut tatăl lângă el, tu să fi lărgit puțin frâiele educației de teamă să nu îl pierzi? Poți discuta cu el serios ambele variante și să căutați împreună una în plus. Tu decizi, dar trebuie să fie convins și el,  nu prin a i se impune fără o explicație ci doar să vadă singur că nu există alte soluții și că frumoasă este și țara lui iar prieteni se găsesc oriunde. Explică-i, dacă vrei, că prietenii sunt pentru o vreme, nu e căsătorit cu ei ca să-și construiască viața în funcție de reperele lor, că are viața lui și lupta lui în care va ieși învingător.

Încă ceva: vezi în scrisoarea de mai sus că nu e bine să judecăm pe nimeni… Părintele care mânca brânză în postul mare… înțeleg că era joi totuși… și chiar vineri dacă ar fi fost ( mai puțin vinerea mare)… te-ai gândit vreodată că e posibil să fi avut vreo boală, să aibă dezlegare de la duhovnicul său dintr-un motiv bine întemeiat sau, pur și simplu a decis să o mănânce pentru că nu avea altceva și că i-a fost ca iarba? Te-ai gândit vreodată că poate cineva i-a oferit-o și merita mâncată pentru vreun sacrificiu făcut de cel care a dat-o… poate că era singura lui hrană din zi, și aceea de de căpătat? Pentru un asemenea sacrificiu mănânci ce ți s-a dat și spui și să fie primit chiar și în post! Pot fi multe motive și nu e cazul să judecăm noi de ce s-a procedat într-un fel sau altul. Dacă vedeai că părintele are cuvinte de hulă, dacă înjura de Dumnezeu (Doamne ferește!), dacă bătea pe cineva, dacă bârfea din fiii săi duhovnicești, poate, poate că erai îndreptățită să fugi. Nu-i nimic, a fost o ispită grea pentru tine. Lecția? Aceeași de când lumea: Nu judeca!

Ca să îți dau sfaturi trebuie să am sfințenie și eu nu am. Dar toate câte ți le spun sunt inspirate de învățătura Sfinților Părinți. Singurul sfat pe care îmi permit să ți-l dau este acela de a începe să citești din viețile Sfinților, apoi din scrierile Sfinților câte ceva, dar și aceasta după ce citești Sfintele Evanghelii, toate patru. Scrierile Sfinților te vor ajuta să deslușești cele de neânțeles pentru tine din Noul Testament. Sfinții ne sfătuiesc să începem cu Noul Testament, nu cu vechiul, ca să nu ne smintim că nu pricepem.

Cât despre rugăciunea făcută acasă și nu la biserică… despre faptul că nu avem nevoie de îndrumător… așa a lăsat Hristos, îndumători să ne fie preoții Săi. Dacă iubești pe Domnul o să poți crede și că a procedat bine așa. Ce ar însemna ca toți să fim proprii doctori, chirurgi (duhovnicul), electricieni, brutari, etc.? Ar fi un haos total și nimeni nu ar mai avea timp să se specializeze, să fie bun într-un domeniu. Hristos a trimis ucenici și slujitori ai săi ca să ne ajute cu Harul Său prin ei. Părintele poate fi păcătos dar Harul tot lucrează. Păcatul lui nu e problema noastră ci a lui Dumnezeu cu el. Hristos te ajută prin părintele, nu invers. În lume avem nevoie de doctor pentru trupul material și doctor pentru trupul spiritual. Dacă vei înțelege asta, celelalte – mărunțișuri ale vieții de altfel – se vor rezolva de la sine… așa cum crede Dumnezeu, nu noi… dacă vrem să nu sfârșim prost.

Dumnezeu să fie cu tine! Doamne ajută!

Lelia Marcu

Lasă un comentariu